Confesiuni …

În mod normal, trebuia să nu mai scriu. Deși am venit cu noaptea în cap la servici, nu am reușit să rezolv decât o eroare in algoritmul unui program. Și asta pentru că, după o ”pauză blondă” cum ar spune cineva, pe care mi-am permis-o, de la mine putere, în acest sfarșit de week-end, frunzărind articolele de pe net, m-a pus pe gânduri postul Geaninei Lisandru . O spun sincer, fără răutate, m-am gândit la bucățica mea de jurnal, la percepția altora asupra mea. Instinctual, mi-am împartit zona în așa fel încât să nu existe dubi la modul de exprimare: ce e al meu, e al meu, iar ce e al vânzătorului de iluzii, e al lui, două lumi diferite în acelaș univers. Plecand de la suprafața unicului real, m-am cufundat în imaginar să scot câte un strop de culoare la lumină, probabil cu stângăcie, dar zi de zi muncim din greu, eu și cu mine, să scoatem ceva frumos. 😛 . Și unde mai pui că a mai apărut și vânzătorul de vise… Dar oamenii mari cu iluziile, iar cei mici cu visele… .

Nu mă lupt să cuceresc altă lume decât lumea mea, încerc să mă redescopăr după câțiva ani de inactivitate în acest domeniu al creație literare, lumea celui care își scrie periodic jurnalul. Defapt, în această perioadă a persistat imposibilitatea de a pune pe hartie bob de cuvânt – limbajele de programare nu au nimic comun cu literatura, în schimb, merg mana în mînă cu arta, căci e o artă să regizezi evenimentele apăsării unui buton. Cândva, scriam cu ușurință versuri, cântece (mai puerile, gen Folk). Nu o să dau alte detalii decât că m-am transformat în prizonierul propriei mele lumi, în care m-am încătușat în mod conștient, pentru a nu naște discuții sau dureri în plus de cap. Datorită unor evenimente mai puțin plăcute, la începutul acestui an m-am reevaluat, m-am răzvrătit, am devenit se pare un rebel și de atunci am fost numit ”cel mai rău om de pe pământ”. De cine?. Nu contează!… timpul ne e limitat pe acest vremelnic pământ, nu știm când vine doamna cu coasa… și e foarte important ce lăsăm copiilor noștrii în locul nostru… , o umbră, sau un portret. Când vor fi întrebați de altcineva cine e în această poză măcar s-o spună cu mândrie: a fost tatăl meu/mama mea… .

Aparent nu e nici o legătură cu această zonă, dar am spus-o și o mai spun: aici sunt eu, sunt liber… și se pare că mă ajută, ca și condusul de altfel, să gândesc și deh… să îi dau de lucru la creier ca să nu fac boala alzheimer când voi fi bătrân. 🙂

Dece această confesiune ?!. Probabil unii m-au perceput mai altfel decât sunt, nu că nu au o anumită doză de dreptate, dar imaginea este distorsionată. Putem fi cei mai buni prieteni, putem fi pictori care să se bată cu pensulele imaginației, sau pur și simplu să ne criticăm dacă e cazul tot ca prieteni, fără răutăți sau vorbe urâte.

Dar acum gata!… la muncă, nu la întins mâna… . 😉

Anunțuri

  1. Nu știu câtă importanță are ceea ce gândesc oamenii despre noi atâta timp cât suntem împăcați cu noi înșine și facem lucrurile într-un mod în care să nu-i afecteze.
    Inserțiile optimiste se împletesc bine cu frazele pornite din idei care îți dau bătăi de cap.
    Mulțumesc pentru vizite și pentru lectură.

    O săptămână plină de frumos!

  2. si eu tot Geaninei îi multumesc c-am aterizat aici… 🙂 M-a atras si avataru’ tau, apoi continutu’, asa ca la munca & bonne continuation! 🙂


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s