O scrisoare… pierdută.

În sala cea mare a căsuței piticului din pădurea celor 100 de ciuperci, un omuleț de fum se plimba moale așteptând consfătuirea cea de zi cu zi, când deodată lângă masa rotundă, cu trei scăunele, aflată lângă o oglindă mare, văzu o hârtie colorată. Își purtă pașii spre acea hârtie o ridică, se așeză ușor la locul lui și începu să citească….

***

” Pe taraba vieții, ne punem toate lucrurile, frumoase sau urâte: vise, gânduri, iluzii, remușcări, bucurii mărunte, egoism, încăpățânare, exaltare, dragoste, iubire, neputință, miere, otravă, săgeți… sau cam tot ce ar putea cuprinde viața noastră. Pentru că sunt ale noastre și pentru ca să încercăm să ne reevaluăm, să ne schimbăm sau să ne învățăm să facem curățenie în propria viață, să scăpăm de acele lucruri inutile pe care le purtăm cu noi ca o povară.
Sunt egoist?… așa s-ar părea.. Dar tot nu înțeleg… Mi-ai furat farfuria cu supă!. Acele plăsmuiri literare făceau parte din supa mea de gânduri și nu erau pentru nimeni altcineva… . Mi-ai dat-o înapoi goală… și acum eu ce mănânc?… . acea femeie avea mare dreptate, că sunt periculoase!. Ce semn să pun? căci au fost deja înfierate, vroiam doar să fie citite și apreciate la reala lor valoare și nicidecum gustate.

Nu am văzut șiragul de mărgele deșirat decât târziu… Nu, nu am vrut să cred că ele se rostogolesc spre mine… Și de atunci nu mă simt bine… Am fost amuzant?… ai râs măcar cu „curtea” ta de acest bufon al vieții sale?. Iar când acele săltărețe au ajuns la mine, păcat că n-ai văzut: mi-am cerut iertare.

Oare ai uitat de linia subțire de la care nu se mai ajunge nicăieri?. Căci e valabilă și pentru mine. Nu mă consider mai mult decât un pitic de grădină, un om banal, un oarecare. Mi-am spus părerea, poate o părere mai modestă asupra vieții. Și cred ce văd, iar dacă pot o mai și spun… . Atunci, ajunsă în culmea „modestiei” tale am îndrăznit să pun o cimilitură, căci se pricep și alții la ceva… la ce oare?. Pe urmă mi-am rătăcit metrul prin buzunare, să nu dau de el pentru a măsura înălțime sau lungime…. a cui?!.

Nu. Nu am vrut nimic. Poate doar să temperez un spirit vulcanic și se pare că am cules furtună… am făcut bine oare?. De cine aș putea ascunde o viață de pitic?. Și da!. Viața m-a învățat să dau o mână de ajutor acolo unde pot. E filtrul meu greșit, o știu, dar nu mă mai pot schimba. Că m-am împăcat cu soarta mea… ai ghicit bine, dar nu am făcut din asta un mod de viață. Nu am vrut să fiu un perete, dar eu nu posed foarfeca cu care să te decupez. Acolo, lângă tine, e un prieten, într-o relație puternică cu singurătatea lui, care și-a scris… (ai sesizat? e pentru tine!) la un moment dat, cântecul fără rost… . I-ai spus că-ți place că scrie numai adevăruri… dece ai preferat atunci un străin? Dar să revin, dece vrei să salvezi ceva de ce nu vrea sau nu poate? a cerut-o el?. Mi-ar fi plăcut să îndrăgești și să apreciezi plăsmuirea fără să te uiți la cel ce a scris-o.

Mi-e rușine de ce am scris… de obicei nu răbufnesc… de obicei îmi păstrez concluziile pentru mine…

Nu știu să pictez, am încercat dar mâna mea trasează numai linii strâmbe, fără valoare și fără contur. De aceea nu am decât imaginația să picteze tablouri, căci tot un fel de tablou pictez cu mâna virtuală.

Și nu înțeleg dece îi crezi pe toți împotriva ta. Ar trebui să știi că unii chiar dacă primesc săgeți când dulci ca mierea, când otrăvite, în loc să te împingă de la spate în hăul pe care îl deschide sufletul tău vulcanic și uneori plin de fiere, vor sta să te oprească. Și aceștia după umila mea părere sunt prietenii. Consideră-mă cum vrei…

Uite!. Dacă te ajută, lasă-mă așa un histrion nebun, un comediant într-ul rol desuet în propria lui viață, un măgar, un nebun, un netot, un văcar ce nu poate avea altceva decât ceea ce merită. Iar dacă nu ajunge, consideră-mă un excroc, care niciodată nu ți-a cerut să guști gânduri care oricum erau doar ale lui și care nu îți cere nimic!. Dacă vrei comentează ce nu place… așa mă ajuți eventual să corectez și eu acest filtru nătâng.

Stii… ceaiul îl beau amar și nu contează cât din cât e ceai… .

Semnează: un arici… ”

***

Când își ridică ochii, lângă el, pe scaunul său, era piticul din oglindă.
– Oare o sa îl vedem azi? o să vină? întrebă acesta.
– Azi?. Nu. Nu cred… Își caută scrisoarea … .

Anunțuri

  1. „…Ceaiul îl beau amar și nu contează cât din cât e ceai…” Ce-mi placu!
    Acum te voi ruga sa ma lasi pe mine sa-mi scriu umila parere. Nu-ti mai cauta scrisoarea, lasa vantul sa ti-o lipeasca de geam. Din cate vad, scrisoarea e redactata de un pitic trist, poate in lumea lui au intrat oameni ce ar fi trebuit sa-i ocoleasca poteca, poate ar fi trebuit sa-i mai lase ciuperci in gradina, ci nu sa incinereze totul, lasand numai urme fade de gri in urma, dar cred ca nu are regrete si desi cunoscand repercursiunile, ar lasa poarta deschisa iar si iar si iar. Concluzie: Continua sa simti la aceeasi intensitate, arata mai putin.
    Sfat: Continua sa-ti bei ceaiul amar, vei fi un pitic sanatos. : )

    • Scrisoarea trebuia să o dea vântului, să o ducă cui trebuie, iar piticul de fum, căci el e conștiința mea, a citit-o a filtrat-o… a ascuns-o. Nu a vrut să i-o dea înapoi… Da, asta a văzut în mine… tristețea… uneori mi-e greu să o ascund… Ar trebui să fiu altfel. Nu sunt întotdeauna așa. Și ai dreptate, ar trebui să arăt mai puțin… însă nu știu cum…. Mulțumesc de sfat 🙂 .

      Dar mai trebuie sa spun ceva… Sa nu fiti răi cu ea, e un suflet deosebit… și nu e ea de vină… ci tot eu din păcate, din cauza a ce am scris mai sus.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s