Frica și singurătatea

Am să cer acum eu un pic de credit, puțin, cât să ajungem la mal fără teamă de adâncuri.

Ține prietenii aproape și nu ai să fi singur niciodată!. Există această teamă, de a fi singuri, de a nu fi înțeleși și cumva prin asta să ne ascundem de lume… deși nu lumea e de vină ci, într-un fel, tot noi.

O să consider momentan că toți suntem măcar credincioșii de duminică dimineață, ca să mă fac înțeles. Știți bancul cu preotul pe bicicletă, noaptea, venind acasă, ce încasează o amendă pentru tulburarea liniștii publice?. În fiecare zi, prin rugăciune, suntem cu acel cineva ce ne luminează ziua și ne face senină noaptea, acea parte sensibilă a noastră care ar trebui să ne alunge teama de necunoscut și să ne facă frică numai de divinitate. Bine… că noi suntem păcătoșii și merităm Iadul iar preoții primesc Raiul… asta e, fiecare cu osciorul lui…, dar să nu uităm că și ei au nevoie de instalația de căldură de la centrala din … ghiciți voi!. Lumina aduce culoare și lumină în locurile cele mai întunecate și nicidecum căldură. Deci privind din acest punct de vedere, nu suntem singuri.

Lăsând lucrurile sfinte și ajungând în lumea oamenilor, o să îndrăznesc să spun că frica, ca și tristețea, e o haină pe care, dacă o îmbrăcăm de mici, fie provocată de unii mai răi, fie subconștient, necesită mult curaj pentru a o da jos. E ca o boală care te sfâșie și te face să te îndoiești de tine, să îți faci mai mult rău decât bine. Și pentru că, într-un fel, e permanentă în subconștient, nu trebuie îmbrăcată. Sau sunteți atât de curajoși încât să spuneți că vouă nu vă este frică de nimeni și de nimic?. Până și legile, care deși pot fi privite ca niște reguli, sunt făcute pentru a a ne induce o stare de frică, pentru a nu greși și pentru a face totul ca la carte, iar uneori, te miri din ce, devii certat cu ea și ești pasibil de pedeapsă.

Încă din vechime, oamenii au inventat teroarea pentru a induce frica și a stăpâni lumea. Cei mari i-au stăpânit pe cei mici întotdeauna cu această frică pentru a le arăta cine îi conduce. Și când te gândești că o mână de oameni ne vor înfierați ca pe niște animale, pentru a putea fi urmăriți oriunde (biocip)… nu tot un fel de frică se cheamă, mascată sub forma comodității obținerii de informație sau urmăririi în vederea apărării legilor?. Dar și cei mari au o frică a lor căci ceilalți sunt proști da mulți… .

Lucrurile care nu sunt pe înțelesul nostru vor genera frică, teamă de necunoscut, iar din dorința de a le stăpânii, ne lovim uneori de neputință (pentru că nu le înțelegem), iar neputința la rândul ei aduce furie. Am simțit această furie pe pielea mea… nu v-o doresc… .

Sunt oameni care raportat la viață au îmbrăcat în taină această altă haină: singurătatea. Uneori, deși înconjurați de prieteni, ne cerem momentele în care dorim să ne reevaluăm, dorim să vorbim cu conștiința noastră, să ne dăm seama de ce anume ne e frică sau ce anume vrem de la cei din jurul nostru. Sau pur și simplu ne pregătim speech-ul pentru o întrunire sau o mini ședință. Și asta trebuie să o facem în singurătate și în liniște, fără alte apăsări de sentimente. Iar atunci când intervin și sentimentele de genul dezamăgire sau regret, singurătatea devine haină. Hai să nu o îmbrăcăm, și așa cum am scris mai devreme, să ținem prietenii aproape, să nu fim singuri niciodată, căci cu siguranță o să ne mai cerem câte o clipă din ea, care nu o s-o mai simțim atât de pregnantă.

Și când ne rugăm, ne cerem clipa de singurătate, căci dacă o facem măcar în fiecare seară înainte de culcare, pe lângă rugăciune, o să punem și acele cinci minute de sinceritate cu noi înșine, pentru a vedea peste zi ce am făcut bine și ce am făcut rău și dacă putem încerca să reparăm ceva ce am stricat… adică soluțiile!. Oare câți dintre noi își rezervă aceste cinci minute?.

Ne facem prieteni, apoi uneori prietenia devine căsnicie, luptăm… luptăm… și mai apoi constatăm că defapt am luptat singuri, adică tot singuri rămânem. Astfel de oameni ajung să își iubească ”puii” dar niciodată pe cel (cea) de lângă ei. Să le spunem lupi singuratici?. Și probabil de aceea sunt la ora actuală atâtea divorțuri… fie ele și sentimentale. A dispărut efectul de turmă, fiecare vrea să conducă, să fie el, toate să fie numai ale lui, pentru ca să devine solitar, stăpân pe un univers pe care îl închide în și pentru el.

Probabil mai sunt și alte cazuri de singurătate. Le spun aceste lucruri într-un fel pentru mine, pentru a mă elibera de hainele pe care le-am îmbrăcat de-lungul vieții, și nu pentru că nu le știți și voi.

Aș vrea să te iau de mână, să îți arăt adâncul, să nu îți mai fie teamă de el. Rechinii nu mușcă decât dacă simt sânge sau frică, și pentru că le e frică și lor de intrusul aflat în mediul lor. O să facem abstracție de marele alb, pentru că pe cât de mare e, este atât de prost încât e urmărit de furia măreției sale.

Doresc într-un fel acest credit pentru a scrie mai departe acele lucruri pe care le-am oprit. Știi, din păcate ele sunt ciocolata, iar eu sunt doar amarul din ea (sau tu, sau el, sau ea, adică noi). Și dacă nu o să mai vrei să mă amesteci în viața ta, o să continui să le scriu. căci momentan e ca și cum mi-aș fi pierdut esența… de care vorbeai… .

Ce zici? Mai am atâta credit?
Dacă da, am să îl las pe omulețul din oglindă să mai povestească. Data viitoare o să ne întâlnim pe gheață.

Anunțuri

    • Chiar regulat și la timp nu o să pot… că mai am și alte proiecte gen site-uri sau programe… dar pe măsură ce pot o să scriu… promit. O să plătesc dobandă dacă trebuie… 😉


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s