Năzuințele

”Am să mă prăvălesc din cer și am să mă transform în iarba călcată de urma pașilor tăi… covor molatec ce îți mângăie piciorul și îți ascunde pasul în furișarea ta…

O amazoană, da, ești o amazoană ce își întinde arcul, iar lângă umbra pădurii, între desișuri, ascunsă încă de privirea ta necruțătoare, e blânda căprioară, ce printre ierburile înalte, așteaptă să apari… să îi străpungi cu a ta săgeată, dintr-o mișcare, inima-i de catifea.

Dar n-ai știut căci Cupidon șăgalnicul, înainte cu o noapte înlocuise săgețile tale toate cu cele din tolba sa, dorind să-i dăruiești, fără să știi, lui, o zi de libertate… ”

Îl cunoașteți pe Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor… ” și poate era mai indicat să fi pornit de aici.

Și defapt ce am vrut să spun… avem în noi dorințe care ne mână să ne ridicăm. Și pentru că viața e așa cum e, întotdeauna vom căuta alte dorințe, năzuințe pentru a ne cunoaște calea pe care o vom apuca și vom merge mai departe.

Ca oameni comuni, am uitat că există poezie, am uitat că există tragedie, dramă, comedie, proză. De multe ori, în loc să cumpărăm o carte, ne aruncăm agoniseala pe fel-și-fel de lucruri, uitând că uneori, sufletul are nevoie să citească și altceva decât din viață. Ne-am încastrat atât de adânc în ea, încât au adormit și simțurile noastre.

Pentru un patinator, gheața devine o hartă pe care sunt desfășurate elementele ce trebuie să le execute (năzuința), iar de fiecare dată când a reușit, îi încolțește un zâmbet pe buze. Această năzuință e cea care ne face, ca fără să gândim prea mult, să ”atacăm” alte lucruri necunoscute nouă, căci sunt ca un fel de piatră de încercare pentru noi. Dacă ne vom împotmoli, vom știi că încă nu suntem pregătiți, iar dacă am reușit, cu siguranță vom spune: ”Wow…! Am reușit!, Am făcut eu asta?” și vom fi mulțumiți, chiar dacă peste tot pe unde trecem e ceva ce ne urmărește în permanență (adică umbra).

Sunt și alții care deși nu le-au înfierat ca mine, scriu asemenea lucruri. Și pentru că am încercat să joc cinstit, acum sunt arătat cu degetul… oare-i cinstit?.


Cu pasul hotărât ai dat tufișul la o parte. Era acolo, culcată, încordată și cu îndrăzneală aștepta. O secundă… numai o secundă ai privit-o în ochi, ai detensionat arcul, ai căzut în genunchi, l-ai lăsat să cadă cu săgeată cu tot, în iarbă, lângă tine.

Tremurând s-a ridicat, s-a apropiat, și botul-i umed de creștet l-a frecat și cu un salt, a dispărut la adăpost, în umbra pădurii…”

Ești scânteia ce m-a reinventat și m-a reînvățat să zbor… .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s