Pasarea paradis…

”În mijlocul unui mare Deșert era o stâncă fumegândă. Și tocmai acolo s-a găsit un Grădinar destoinic care să-și dorească să facă o grădină nemaivăzută. Zis și făcut, căci a doua zi de cum s-a trezit, Grădinarul s-a apucat de muncă, iar unde cădea sudoare tâmplelor sau a brațelor lui, creștea câte un fir de iarbă, iar unde frumusețea împlinirii devenea realitate, din ochii Grădinarului izvora câte o lacrimă, ce căzută pe covorul verde, își lua forma unei flori, iar din mâna zdrelită de muncă, stăruință și răbdare, cădeau din loc în loc câte o picătură de sânge, ce își lua forma a câte unui pom fructifer cu poame mari, îmbietoare, gustoase, ce închideau în ele condiția fundamentală a omenirii.

Într-o zi, Grădinarul, obosit de gânduri, veni. Și iscodind nisipul, găsise două pietre rotunde, iar în mâna lui plină de dragoste și iubire prinseră viață căci în ele erau ascunși Femeie și Bărbat, cei care urmau să aibă grijă de grădină.

Tot acolo, din când în când, prin hornul de fum, Târâtorul, venea la suprafață să-și domolească pofta de fierbinte la soarele incandescent al Deșertului. Și de această dată, se minună căci în loc de nisip era un covor moale, ce putea, și îndrăznea să creadă că i se cuvine. Dar nu… o văzu pe Femeie frumoasă. Și pizma din sufletul lui pătimaș prinse viață și era îndreptată spre Bărbat căci pe lângă grădină, el avea o comoară numai al lui. Atunci Târâtorul își luă înfățișarea de Frumos și încercă să o ademenească pe Femeie, dar ea nu avea alți ochi decât pentru Bărbat, și nu putea să vadă altceva. Înciudat că nu putea a fi văzut, fură o poamă și mușcă cu poftă dintr-însa, apoi simți că zilele au început a-i fi numărate. O altă pizmă… nu numai el… și ei trebuie să fie la fel… la fel… Și le-o aruncă în cale.

Era pe jos, acolo, ca o mirare pe cărarea lor. O ridicară, iar veninoasa pizmă prelinsă în mușcătura de dinainte le îmbătă simțirea chemându-i să muște… și mușcară amândoi. Pomii, iarba, florile începură să se înfioare, stânca să fumege, iar Grădina să se cutremure… și așa se născu viața…”

Delirez se pare. La febra mea interioară, căci îmi ard ochii până la lacrimi, nu m-aș mira. Tot răceala, bat-o vina. Nu contează, ideea de bază era: acolo unde este dragoste, se naște viața și odată cu ea, bucuria de a trăi. Vorbind la general: dacă îndrăznești să legi orice de tine, legătura devine lanț, iar lanțul robie, iar viața nu mai e viață căci devine sclavie, de aceea libertatea e cea mai de preț comoară, pe care trebuie să o oferi ca ofrandă, dragostei din tine.

Anunțuri

Un comentariu


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s