Urmă

Oare când îndeajuns este îndeajuns ❓ Dreptate sau nu… mușcat, zgariat, înțepat, până la urmă orice balon se dezumflă. Și m-am lăsat așa ca un fel de auto-pedeapsă, ca un fel de corecție asupra mea, să-mi aduc aminte că trăiesc, și cine sau ce sunt… .

Citesc când am vreme, sau când sunt sătul de scripturi și X răvașe de dragoste scrise unui PC încăpățânat ce nu vrea să lucreze singur, ce bine ar fi, nu?.. eu doar să gândesc iar el să facă ce am gândit 😯 . Nu vrea și pace… numai dacă îi șoptesc eu romanțe de amor desprinse din Romeo și Julieta… o scenă în care ea e întinsă pe monitor (un fel de Cleopatra a lui da Vinci la pozat) iar eu `morfăind la tastatură 😦 (cu `nuplecabile of course) . Și poate că nu îmi las amprenta trecerii, dar citesc… Nu că nu am înțeles, dar cred că am voie să fiu și eu puțin ”dezumflat”. 😡

Dacă nu știu să-mi contorizez minutele, probabil că nu știu nici să număr, m-am obișnuit să numere calculatorul în locul meu, ups. 😳 . Mă gândesc la jocul acela ”Câți pași îmi dai… Regină” (în cazul de față) și parcă aud cum țipă răspunsul: doi… și nu pași ci metrii sub nivelul zero… 😉 , numai să poți.

Nu îmi amintesc să îmi fi vândut sufletul vreunei bănci sau să mi-l ipotechez vreunei ‘bancherițe. Ea avea și are tot timpul acea monedă neprețuită la posesor. Nu îmi plac bancherii pentru că nu joacă cinstit, întotdeauna au ascuns prin buzunare câte un procent, comision, prin care, de cele mai multe ori să crească sau, ca un fel de : ține și tu un os – să scadă rata. Când ți-e lumea mai dragă, umblă la comision, Euribor, Robor, sau oricare o mai fi, și te trezești că te-a păcălit la DAE și nu mai ai bani în cont, și culmea, ești plin de datorii.

Am tot sperat că o să apară un cavaler pe calul lui alb, o să te răpească și o să îți găsești ceea ce ai dorit dintotdeauna. Eu nu sunt decât mârțoaga lui concediată, trimisă în recunoaștere, un morman de fiare vechi ridicat de tine la rang de nărod… hmm.. mulțumesc… așa măcar mă simt și eu mai uman, un fel de nicicum cu chip de om. Îmi spuneai că o să mă urmărești și atât… nu mă deranjează să rămân doar… o umbră în umbra pașilor tăi, sărutându-ți tălpile la fiecare pas … . De tine, ei au nevoie, să le scrii, să le vorbești, pentru că i-ai obișnuit cu asta… de mine, se pare că ai nevoie doar tu, și poate numai pentru ca să poți mușca, zgâria sau înțepa. Nu scriu decât atunci când am timp sau nevoie să-mi regăsesc Paradisul așa cum mi-l pot găsii.

Și dacă tot sunt ”dezumflat”… 😐 iaca… tac… tic… tac… tic-tac… 💡 să fi ajuns la două calorii?.

Hei !… Cineva !… nu aveți o pompă? 😀 .

P.S. Recunosc. Sunt rău. Dar uneori și vorbele dulci înțeapă…

Anunțuri


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s