Puțini, da buni…

E bine să ne păstrăm atitudinea pozitivă, în orice prezent, în orice moment, cu noi în primul rând și apoi cu ceilalți. De ce?. Ne face să prosperăm, să continuam să luptăm, iar dacă dăm de greu, cu încăpățânarea ei parcă ne provoacă să înaintăm … chiar dacă se spune că un șut bine plasat la un loc bine știut este un pas spre înainte. E ca o liniște care te cuprinde și te lasă să îți proiectezi fiecare pas, cu îndrăzneală.

Există în viață o lege a compensației. Una subtilă. Dacă îndrăznești să tragi pe cineva de urechi, la rândul tău, inevitabil, vei fi tras de urechi. Dacă lovești, te doare și pe tine. Și de aceea mă întorc de fiecare dată la vorba caldă sau calmă scrisă sau rostită. Consider că cu bunătate, bun simț, și blândețe poți obține mult mai multe decât dacă țipi, asuprești sau pedepsești, chiar dacă legea nu funcționează întocmai în asemenea caz. Pentru că știți și voi, de obicei o astfel de atitudine este privită ca și una de fraier. Cu siguranță, nu o să am 1000 de prieteni, dar cei puțini care sunt, vor fi mai prieteni decât ceilalți până la 1000. Puțini, da buni.

Este și un banc.
Hans și Ion, doi prieteni buni, din vorbă în vorbă, la un moment dat se laudă fiecare cu viața intimă. Știindu-l pe Ion petrecăreț, îl întreabă Hans…
_ tu cu câte îți petreci seara?…
iar Ion, lăudăros din fire (ca orice român):
_ păi 4. Dar tu?..
_ cu una, îi răspunde Hans… iar Ion începe să râdă.
Se despart, trece un timp, se întâlnesc din nou. Vorbesc despre de toate și inevitabil de aceeași problemă intimă.
_ Ioane, tu cu câte te mai distrezi?
_ Cu 6,7. Îmi trăiesc viața… dar tu?
_ cu una, răspunde Hans… Să nu izbucnească Ion în râs?… cum? numai cu una?
Se despart, trece încă ceva vreme. Se întâlnesc pe un pod… Ion amărât ca vai de el…
_ ce ți s-a întâmplat Ioane?…
_ nevasta m-a părăsit, copii nu mă mai recunosc, și-mi duc zilele pe unde apuc… mă petrec cu sticla… Dar tu?
_ cu una… zice Hans.

Morala ?… o trageți voi.

Și apropos de prieteni… trebuie să mă închin în fața unei doamne… d-na Melanie pentru grija manifestată.

Poate că nu știu să răsplătesc oamenii în măsura în care ei mă răsplătesc pe mine (pozitiv sau negativ) și mă mâhnesc cei cărora le acord uneori prea multă încredere. Am fost tentat să scriu un articol despre oamenii mari cu suflete mici. Și nu vorbesc despre voi, ci despre oameni de care mă împiedic zilnic. Deși scânteia a pornit de la cineva cine periodic mă trage de urechi… (până să am urechi de elefant mai e… că deh… nu mă învăț minte).

M-a mâhnit fățărnicia lor afișată pe chip. Au ”lucrat” pe la spate, încercând să mă înlocuiască într-un mecanism de programare. Și au ajuns tot la mine să le învăț omul. Căci ei nu s-au descurcat singuri. Și nu au găsit pe nimeni să îl învețe. Puteam să fiu rău, să nu îi ajut. N-am fost! chiar dacă nu l-am învățat chiar tot, nu mi-e frică… se va descurca. Însă nu pot să uit acea transfigurare ce o au atunci când le pătrund pe ”teritoriu” în momente în care nu se descurcă nici așa. I-am rugat pe muncitorii cu care lucram să nu mă mai sune fără aprobarea lor, să nu treacă peste capetele directe, să nu le fac rău.

Puțini, da buni… atâția cât sunt și suntem.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s