Mare

hqdefault” Mi-am strâns marea în suflet și am plecat pe o barcă. Am pus un catarg vechi din trunchiul unui măslin ce zăcea aruncat pe plajă iar din cămasa zdrențuită a trupului meu am făcut o pânză. Și nu a fost îndeajuns pentru că lipsea vântul… nu vroia să sufle. Am ridicat ochii la soare… doar el era acolo izbindu-mă cu razele lui necruțător, dorind să-mi evapore și ultima fărâmă de suflare și să mă otrăvească cu căldură.

De pavăză îmi stau pescărușii albi ce se rotesc în jurul meu, ce cu aripile lor îmi fac răcoare. Îmi obosesc brațele vâslind încet înainte, privind pânza agățată pe catarg, pe care vântul se încăpățânează să nu o umfle… . În bărcuța mea nu există ură.”

Dacă viața e un râu, atunci ea curge odată cu el de la izvor până la vărsare lui, în marea neființă. Am străbătut-o cum străbate râul muntele, dealurile, câmpiile… pe anumite porțiuni ușor, pe altele greu acolo unde obstacolele inevitabil mi se așezau în cale. Uneori noaptea, când somnul întârzie să apară, sau când mă trezesc stelele cu Luna lor am vreme să cuget până dincolo de mine și de realitate. Dacă o lege divină mi-ar impune să îmi opresc timpul sau drumul, pentru pașii grăbiți spre neființă atunci aș devenii aidoma cascadelor?… Căci cascada e o splendoare sălbatică, rece, plină de stropi de viață trăită intens și irosită repede.

Mi-e sufletul întins până la maxim și nu mai știu unde îi e capătul… doar că îl simt undeva la limita dintre liniște și durere. Așa e… e bine să facem ce ne place să facem, ceea ce ne face bine și să nu ne împovărăm căci oricum viața are grijă să ne așeze de toate în cale și tot ea o să ni le transforme apoi din obstacole în pavăză. Un fel de lecție.

Și totuși, acea durere nu înseamnă neapărat tristețe sau suferință… ci un punct în care simți că trăiești și în același timp, că în fracțiuni de secundă ești mort. Sau că ai murit demult și dintr-odată mai simți că undeva într-un colț de trup viața a uitat să plece.

Mă întrebam ce e distanța. Să fie acea măsură în kilometri, să fie acea măsură în timp, să fie un fel de răceală ?!.

thumb-1400x733
”Am obosit. Îmi las mâna în valuri, le mângâi creasta și le ascult suspinele… mai au de străbătut ceva până acolo unde, fericite, să spună stâncilor povestea veții lor, toată numai într-o suflare, căci transformate apoi în stropi și spumă, le va culege marea și le va aduce îndărăt la ea acasă.

Sub mine dâre lungi și negre… se mișcă molcom urmărindu-mă tăcute, iar împrejurul meu numai distanță… albastră. Iar dacă marea sau dârele spre mine se vor ridica… nu… nu mi-e frică, căci atunci toată marea va rămâne curată, albastră, fără nici o pată.”

Data: 09.04.2014

Anunțuri

  1. Frumos…
    La punctul unde durerea nu doare, unde fericirea nu bucura, unde tristetea nu e tristete- in acel punc sunt eu, linistita. Si in linistea mea astept ca viata sa continue si sa imi astearna in fata drumul pe care eu voi merge.. nu pot influenta directia, oricat mi-as dori… o forta mult mai puternica decat mine ma calauzeste.

    Cu admiratie maxima, va citesc!

    • „La punctul unde durerea nu doare, unde fericirea nu bucura, unde tristetea nu e tristete” – da, se pare că cineva a înțeles asta. Și… mulțumesc pentru apreciere și vizite. Reciproc.

  2. O Sarbatoare Pascala binecuvantata va doresc! Lumina Invierii sa vi se coboara in sufletele si sa va aduca liniste, iubire, implinire. Stiu ca e devreme, dar pe mine ma umple de bucurie sa pronunt si sa scriu urmatoarele cuvinte: HRISTOS A INVIAT!


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s