mi-e piatră

Încă de demult pasărea și-a întins aripile…
iar păpușoiul și-a pieptănat fruntea înnegurată
de păcatele norilor în vânt.
Încă de demult piedestalurile statuilor adormite
și-au plâns amarul pe dalta de argint a meșterilor.

Doar tristețea râde de pietre și morminte
când le lasă reci în calea timpului.
Da, timpul…
S-a pierdut de atâtea stăruințe…

Azi cine să cheme de câte ori simte nevoia?
Nu e păcat de chemarea fulgilor mijiți din
durere sau din dor… sau din patimi?
Dar cine să cheme…
De câte ori se dorește a întinde plasa timpului?
Oare nu devine latență de atâta gol?
Și cine să uite…
Atâtea lucruri frumoase călcate în picioare,
murdărite în noroaiele răzmelițelor.

Nu-i nimeni să strige.
Raiul este în noi cu Iadul deopotrivă.
Că lava vulcanilor noi o încălzim și
că tot pe noi ne doare când spunem…
mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig și mi-e piatră…

(de dor.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s